Într-o zi de luni, în februarie anul trecut, pe la 7 seara, mi-am luat lucrurile şi am plecat. Am umplut în grabă trei genţi cu cele cinci rafturi de cărţi din biblioteca noatră Ikea şi patru saci cu haine peste care am aruncat pătura de la mama. Pilota din Carrefour i-am lăsat-o lui că să aibă şi el cu ce se înveli. Am împărţit şi lenjeria de pat: două mie, două lui. După cinci ani de relaţie în concubinaj, partajul s-a făcut în jumătate de oră.
Nu trebuie să pleci!
„Nu trebuie să pleci. Eu nu vreau să pleci”, îmi repeta insistent şi se plimba după mine prin casă în timp ce eu îmi adunam isteric lucrurile. Umblam de colo-colo prin apartamentul cu două camere în care stăteam împreună cu chirie. Intram şi de două ori în câteva secunde în dormitor, controlam haotic prin dulapuri, dar nu ştiam ce caut de fapt.
Din când în când bombăneam: „La ce dracului îmi trebuie atâtea haine?! Doamne, câte haine şi lucruri inutile am!”. „Păi, ieri te plângeai că nu ai cu ce să te îmbraci!”, se implica el, timid, în spectacol. „Şi puloverul ăsta?! Nu l-am mai îmbrăcat de ani de zile…Nici nu-l mai iau. Geanta asta e de la tine…”. „Da, dar nu ţi-a plăcut. Tu vroiai una albastră, asta e grena.” Mă privea ca şi cum ar fi vrut să mă ia în braţe, dar nu îndrăznea de teama că mă va răni. „Nu trebuie să pleci”, îmi repetă.
„OK, nu plec. Şi ce facem? Ne căsătorim? Tu nu vrei asta. Tu nu crezi în asta. Eu, da. Ne căsătorim sau ne despărţim. Spune! Ne căsătorim?”, forţez pentru a nu ştiu câta oară. A tăcut brusc. S-a aşezat pe fotoliul din living, şi-a pus capul între mâini şi a stat aşa până am terminat de împachetat. Nu îmi putea spune „Nu” uitându-se în ochii mei. Ar fi fost ca şi cum şi-ar fi dat acceptul pentru plecarea mea.
Ce mare lucru dacă ne căsătoream?
Mie îmi venea să urlu. De ce renunţa atât de uşor la mine? Nu-i păsa că mă pierde? Ce mare lucru dacă ne căsătoream? Ne certam deja pe tema asta de mai bine de trei ani. Primii doi ani de relaţie au fost de probă, dar din al treilea, prietenii şi părinţii au început să ne preseze, întâi în glumă, apoi foarte serios, să ne căsătorim. Şi au ţinut-o aşa până când problema ne-a ajuns şi pe noi. E simplu: el nu vrea să se însoare, eu visez să fiu mireasă dinainte să mă nasc. El nu vrea să renunţe, eu nu vreau să renunţ.
În jumătatea de oră în care mi-am strâns hainele am plâns de mi se umflaseră ochii. Şi nici măcar nu plângeam moartea iubirii noastre, pentru că de iubit cu siguranţă ne iubeam. Plângeam pentru că de fapt voiam să stau, dar cum el nu dădea semne că e dispus la vreun compromis, nu vroiam nici eu să dau înapoi.
„Să vadă cum e fără mine!”, îmi spuneam. „Gata! Nu are rost să mai plâng. Asta e viaţa! Ne despărţim. N-o să murim din asta”, mă îmbărbătam singură cu voce tare, aşteptând şi din partea lui o reacţie. El tăcea şi atât. Am chemat un taxi. M-a ajutat să-mi duc lucrurile în faţa blocului, le-a urcat chiar el în maşină. Nu ne-am sărutat, nu ne-am îmbrăţişat, nu ne-am spus „Adio”. Doar: „Ai grijă de tine!”. Oricum, mai aveam de lămurit lucruri. De exemplu, să-mi achit jumătatea mea la întreţinere, curent electric, cablu şi net.
Nu i-am spus unde plec, dar a bănuit că voi fi la o bună prietenă. Când am ajuns la Livia, telefonul ei era plin de mesaje de la el: „E la tine?”, „A ajuns?”, „E bine?”, „Să ai grijă de ea!”, „E frig acolo?”, „Vezi că aragazul tău scapă gaz. Aveţi grijă!”. „Şi ce dacă a trimis toate mesajele astea? Nu-i pasă, m-a lăsat să plec!”, bâiguiam eu, printre hohote de plâns, în prima noapte fără el.
Aşa a început povestea: cu un hohot de râs
Eram de cinci ani împreună. Ne cunoscuserăm în Iaşi. La început ne-am displăcut total. Eu îi păream o îngâmfată, el îmi părea la fel. Ne-am certat încontinuu până într-o zi când, nu ştiu cum, am râs fără oprire la glumele lui. „Dacă cel care te face să râzi aşa e un bărbat, atunci ai grijă să nu-l scapi!”, îmi spune într-o zi, Nicoleta, colega de birou, în timp ce eu mă amuzam teribil cu el într-o conversaţie pe mess.
Aşa a început povestea noastră pentru mine: cu un hohot de râs. Nu mai fusesem niciodată atât de relaxată. Eram eu şi nu simţeam nevoia să ascund nimic de el. Până la Crăciun eram deja împreună, iar până la Sfântul Ioan se mutase la mine. După doi ani de relaţie, am decis să venim în Bucureşti, ne-am cazat într-un apartament central şi, printr-un noroc, cu o chirie modestă. Trecuseră trei ani de la venirea noastră în Capitală şi el era tot ce aveam în oraşul ăsta mare, pe care l-am urât din prima zi. Cu el făceam tot. Cu el vorbeam toate prostiile, cu el mergeam la cumpărături, cu el mă distram, cu el mă plimbam.
Iar acum, pentru prima oară după cinci ani, m-am trezit singură, într-o cameră străină şi mică, învelită cu pătura de la mama, căci pilota călduroasă i-o lăsasem lui, nu-i aşa?! Nu aveam nici pernă în noua mea casă. În grabă nu am luat niciuna cu mine. Stând în patul Liviei, mi-l imaginăm ba cum doarme în braţe cu perna mea, mirosindu-o de dor, ba cum se lăfăie, bucuros, pe amândouă pernele şi se tolăneşte pe tot patul de doi metri pe doi. Lângă el era cald, la prietena mea era frig.
Prima noapte a trecut cu coşmaruri şi fără niciun mesaj. Prima zi fără el a fost plină de lacrimi în toaletă, la locul de muncă, şi fără niciun mesaj. Îmi verificam telefonul din secundă în secundă, mai ceva ca la începutul relaţiei când aşteptam un semn să ne vedem. Uneori, ca să păcălesc aşteptarea, îmi închideam telefonul. După niciun minut îl deschideam. „Dacă mă sună…”. Dar nu a sunat. Nici a doua zi, nici a treia zi.
A patra zi a trecut cu multe încurajări de la prieteni. Într-o doară, Adina, alături de care am crescut în Iaşi, mă întreabă pe mess: „Ce mai face bunăciunea aia de bărbat al tău?”. „Ne-am despărţit”, îi spun. „Eşti nebună, fată? De ce?”. „Nu vrea să se însoare”. „Aşa, şi?”, mă întreabă ea. „Păi, e important pentru mine”. „Hai, fată, că eşti culmea. Tu ştii câte femei tânjesc după ce ai tu?”, mă dojeneşte Adina. „Fată, vă înţelegeţi bine? Te sprijină la nevoie? Te iubeşte, îl iubeşti?”. „Da”. „Păi, e singurul «da» care contează. Restul nu are nicio importanţă. De ce ţii neapărat la un certificat de căsătorie?” Ţie chiar nu-ţi pasă!
Întrebarea Adinei, care, apropo, nu-şi doreşte nici în ruptul capului să se mărite, mi-a sunat în cap toată ziua a patra. Noaptea a trecut la fel de greu. În a cincea zi, niciun mesaj, niciun telefon. „Nu-i pasă!”, îmi spuneam. Nu ştiam nimic de el. Şi eram împărţită în două: tot ce simţeam pentru el îmi spunea că era imposibil să nu sufere, dar tot ce uram la el mă făcea să cred că deja s-a obişnuit cu plecarea mea şi îşi vede mai departe de viaţă. Aşa că am trimis eu un mesaj: „Ţie chiar nu-ţi pasă!”.
Răspunsul a venit mai târziu decât îl aşteptam. Mi-l imaginam cum scrie cuvintele, apoi le şterge. Iar scrie ceva, iar şterge pentru că nu e sigur de ce vrea să-mi spună. „Ba da! Întoarce-te!”.
Ne-am întâlnit la Universitate
După alte două, trei, patru, cinci sau zece mesaje, nici nu mai ştiu, ne-am dat întâlnire în seara aceea. Doar să ne vedem şi să vorbim. Ne-am întâlnit la Universitate, am mers într-un bar din centrul vechi şi am băut câte o bere. Mă simţeam ca la primele noastre întâlniri. I-am şi spus asta. De altfel, el insista că nu ne-am despărţit, ci doar eu am plecat şi mă pot întoarce oricând. „Da, dar în condiţiile tale, nu?”.
„Totul va fi bine cu noi, crede-mă!”, mi-a spus şi m-a privit în ochi. Iar sufletul meu era deja într-un hohot de râs. După câteva ore în care am vorbit în mare parte despre nimicuri, m-a condus la casa mea de împrumut. M-a lăsat la scară. Am urcat primele trepte. M-am întors şi îl priveam cum se îndepărta. „Ce faci, pleci?”, i-am scris repede într-un mesaj pentru că vocea mi se pierduse. „Nu”, a răspuns el într-o secundă. Şi s-a întors din drum. Ne-am strâns în braţe după cinci zile. Următoarele trei ore le-am petrecut pe scările de lângă apartamentul prietenei mele, vorbind. Nici nu mai ştiu ce. Îmi amintesc doar că am râs şi am râs mult de noi.
A doua zi m-am întors acasă. Noaptea dinainte să-mi mut lucrurile înapoi a fost cea mai lungă şi grea de după plecarea mea. Tot ce îmi doream era să fie cât mai repede lângă mine. De atunci nu am mai discutat serios despre căsătorie, dar sunt rare zilele în care el nu-mi găteşte sau eu nu mă trezesc la şase dimineaţa să-i calc o cămaşă. Şi nu există seară în care să nu ne povestim ce am făcut peste zi, ce ne-a enervat sau ne-a bucurat, nu există zi în care să nu ne încurajăm sau să nu ne facem planuri pentru mâine. Şi dacă asta nu e o căsnicie fericită, atunci ce e?
Acest text a fost publicat in cadrul rubricii Dragoste Moderna a cotidianului Adevarul.
